BĂTRÂNEŢE FĂRĂ TINEREŢE ŞI...
de Irina Olteanu
În zilele noastre
- Cine e acolo? întreabă Steluţa încercând să se ridice în coate, dar fără prea mult succes. Este noapte, iar ea stă lungită în pat visând cu ochii deschişi. Este învelită cu pătura ei preferată, albastră şi are la capul patului un fotoliu cu obiectele necesare: medicamente, dulciuri, batiste etc. Încearcă să se întindă după perechea de ochelari.
-Sunt eu, Bibi! Sorina. Stai că te ajut eu! zice tânăra şi vine repede să o sprijine de mână pe bătrână pentru a se ridica din poziţia culcată.
Bibi este o doamnă ce tocmai a împlinit 92 de primăveri, căci ziua ei este, evident în fiecare an, primăvara, anotimpul ei preferat. De aproape un an, însă, este imobilizată la pat. A cazut într-o zi din picioare şi nu şi-a mai putut reveni. Acum poartă mereu aceeşi ţinută de noapte, pe care o detestă, ea fiind de regulă o doamnă extrem de cochetă, iar nepoata ei Sorina i-o schimbă săptămânal sau mai des, dacă este cazul. Având o statură mai mult decât corpolentă este destul de dificil de ridicat, spălat şi schimbat, prin urmare Sorina are nevoie mereu de ajutor la aceste operaţiuni. Steluţa are părul alb şi ochii negri, calzi, cu toate că viaţa nu a fost prea blândă cu ea. Şi-a păstrat, în mod surprinzător şi simţul umorului.
După ce e ajutată să se ridice, simte nevoia unui comentariu:
- Mai bine ma lăsai mamă acolo! Să nu mă mai ridic. Că nu mai pot, zice ea gâfâind. Ironia ei tristă însă e bine cunoscută de Sorina, care cunoaşte deja replica potrivită.
- Lasă, Bibi, că mai poţi. Nu te mai prosti, o dojeneşte ea ca pe un copil, mângâind-o pe umăr.
Sorina e o tânără de 25 ani care a studiat jurnalismul, iar acum lucrează ca redactor coordonator la o revistă. Este copia fidelă a bunicii sale în tinereţe. Cu un nas delicat, cârn, păr blond închis şi lung şi o statură minionă, este permanent o prezenţă delicată. Chiar dacă ei nu-i place să creadă acest lucru. Bunicii îi spune Bibi de când se ştie, nici ea nu mai ştie exact de ce, bănuieşte însă că era mult mai greu de pronunţat „bunica”. Însă numele său complet este Steluţa Zoe, unul pe cât de ciudat, pe atât de sărbătorit în fiecare an. Căci la numele său Bibi ţine cel mai mult, Sfântul Stelian fiind protectorul copiilor.
- Ce-ai făcut azi? Încearcă Sorina să anime discuţia, însă Bibi nu are prea multe de povestit. Căci ţintuită la pat fiind, nu poate decât să reproducă povestirile vecinelor sau ale doamnei Dorina, care îi este şi asistentă şi doică. Datorită stării sale de sănătate are nevoie de ambele. Acum profită de lipsa ei ca să o critice.
- Păi, ce să fac? Am ascultat iar turuielile Colombinei, căci aşa obişnuieşte ea să o numească în lipsă-i pe cea care o îngrijeşte. În timpul acesta Sorina strânge vasele murdare rămase pe măsuţa improvizată dintr-un scaun în faţa patului. Pe podea se află acelaşi covor cu model popular, folosit de peste 50 de ani. Mobila închisă la culoare este impunătoare şi plină de amintiri. În partea dreaptă a camerei tronează dulapul cu veselă şi bibelouri şi masa mare, rotundă, în jurul căreia se strângea familia la ocazii speciale. Servanta din partea stângă este străjuită de o pendulă antică, tot de culoare închisă, cu limbi aurii.
- Toată ziua se plânge, continuă ea pe un ton dojenitor, încercând să-şi aranjeze părul cu mâna stânga. Cea dreaptă o ţine mai mult pe lângă corp şi o poate folosi destul de greu. Eu ce să mai zic? continuă ea. Tac, îşi răspunde singură.
Sorina în continuare deretică prin cameră şi îi răspunde cu detaşare, căci zilnic aude aceleaşi plângeri:
- Hai, Bibi, că nu e chiar aşa rău ! încearcă să o încurajeze pe bătrână, însă aceasta nu mai este demult optimistă.
Sorina poartă o rochie corai, culoare care îi place şi o avantajează. De obicei, preferă pantalonii pentru zilele reci, dar astăzi e o zi specială. E ziua ei de naştere. Însă Bibi a uitat. De fapt, nici nu realizează în ce zi se află. Sorina, modestă şi cumpătată preferă să nu-i amintească. Se gândeşte că poate e mai bine aşa. Oricum, îi va aduce mâine o felie de tort.
- Vezi că ma duc până la bucătărie să-ţi încălzesc mâncarea, strigă ea în urechea dreaptă a bunicii, căci cea stângă nu e întotdeauna funcţională.
- Du-te, mamă, du-te, oftează Bibi molfăind în gol. O aşteaptă în fiecare seară pe nepoată pentru a-i servi cina. Aceste momente zilnice îi dau putere să reziste numărând orele şi minutele până la revedere. De multe ori însă nu mai are răbdare şi o sună la telefon:
- Alo, Sorinica?
- Da.
- Alo? Alo? M-auzi?
- Da, Bibi, te aud. Tu nu m-auzi pe mine…
- Ce? Ce-ai zis?
- Nimic, strigă ea iritată. Ce s-a întâmplat?
În mod surprinzător, bătrânei îi revine auzul şi răspunde:
- Ce să se-ntâmple? Vroiam să ştiu când vii. În mod evident, întârzierea peste ora stabilită nu era niciodată agreată şi trezea multe discuţii şi telefoane suplimentare.
- L-am sunat şi pe Victor şi nu ştia nimic de tine, continuă ea intrigată. Victor este fiul ei. Singurul. Cu toate că nu mai e nici el la o vârstă tânără, la cei 60 de ani ai săi are prea puţin timp disponibil pentru mama sa. Din punctual ei de vedere, întotdeauna mult prea puţin. Nepensionat încă, cu un serviciu de bugetar, îşi vizitează mama câteva dimineţi pe săptămână înainte de a pleca la lucru şi în weekend pentru cumpărăturile săptămânale şi eventualele reparaţii casnice necesare. Cu ochelari heliomaţi, o înalţine puţin peste medie, statură puţin peste solidă şi o chelie puţin destul de vizibilă, fan împătimit al vacanţelor în Grecia şi al somnului de după-amiază, locuieşte într-un apartament din Drumul Taberei, ce i-a fost cumpărat de mama sa.
De dimineaţă, Dorina a scăpat receptorul telefonului fix pe podea, iar reparaţia acestuia nu suferă amânare, aşadar se impune o vizită a fiului.
- Să-i spui, mamă, lui Victor să treacă să-mi repare telefonul. Ce mă fac eu fără telefon? se tânguie Bibi către Sorina aflată în bucătărie, cu toate că primea maxim un telefon pe zi de la cumnata sau nepoata din partea surorii sale, aproape la fel de invalide ca şi ea. Dar la vârsta asta, când ştii ce aproape eşti de final, orice telefon contează. Înseamnă că cineva, undeva se mai gândeşte la tine.
Sorina a terminat de încălzit cina: ostropel de pui cu piure, comandă specială din partea bunicii sale. L-a pregătit în urmă cu câteva zile, la insistenţele acesteia, căci de când e imobilizată la pat manifestă aproape zilnic pofte bizare, care în mod vădit solicită la maxim timpul şi răbdarea bucătarului.
- Dar parcă şi ieri am avut tot ostropel, cârcoteşte Bibi. Cu toate că ştie cât de mult îşi deranjează nepoata cu pretenţiile ei exagerate, parcă se străduieşte să aibă un comportament cât mai agasant, adesea chiar insuportabil. În acest mod, cel puţin are garanţia că i se va acorda atenţie.
Soarbe cu poftă sosul ostropelului şi molfăie din carnea de pui. Are placă dentară şi orice aliment mai solid decât supa îi creează probleme. Momentan manifestă o mină mulţumită, căci are mâncare bună, pe Sorina alături, se poate spune că e fericită. Sorina îi aşează mai bine ştergarul sub bărbie şi o hrăneşte cu grijă cu câte un dumicat şi o priveşte cu gingăşie şi mulţumire, întocmai ca o mamă.
*
Cu 10 ani în urmă
În bucătărie, Steluţa mestecă de zor într-o oală mare, aproape cât aragazul. Este aproape prânzul, aşa că se grăbeşte să termine dulceaţa de căpşuni pe care obişnuieşte să o facă în fiecare an. Cu o lingură mare de lemn într-o mână şi un ştergar în cealaltă face tot posibilul să nu se prindă dulceaţa. Căci dacă se prinde, sunt ca şi aruncate la gunoi 10 kg de căpşuni. Stă pe un scaun mic, cu patru picioare, în faţa aragazului primit zestre de la mama sa. Pe jos podeaua este acoperită cu linoleumul galben rămas de când a fost contruit blocul, în 1970. Cu toate acestea, bucătăria este luminoasă datorită mobilierului alb şi feresteri larg deschise care lasă să pătrundă lumina soarelui. Se aude soneria.
- Cine e? strigă ea spre musafirul nepoftit. Dar acesta nu răspunde şi apasă în continuare insistent soneria. Vădit deranjată, Steluţa se ridică cu greu. Are bastonul lângă ea care-i sprijină fiecare pas. Cu o mână în şold, gemând şi bombănind, străbate holul de la intrare şi deschide uşa. Musafirul nepoftit e chiar fiul său, Victor. Cu o şapcă bătrânicioasă şi uzată în mână şi purtând o vestă de blugi peste tricoul gri o sărută pe obraji. Apoi o priveşte prin ochelarii fumurii şi o apostrofează ironic:
- Ce ţi-a luat atât să deschizi? Sun de 5 minute.
Însă Steluţa nu mai are de mult energia necesară deplasării pe distanţe lungi. Chiar şi 10 metri au devenit un adevărat maraton. Cu toate că ştie că fiul ei încearcă o glumă, îi răspunde la fel de supărată ca de obicei.
- Lasă-mă, mamă, că nu mai am 20 de ani, oftează ea.
- Da, într-adevăr. Ai 25, o bate el pe umăr, continuând în spiritul glumei. Deşi e de multe ori de-a dreptul deranjant, glumeşte cu oricine îi iese în cale. Inclusiv cu vânzătoarele de la magazin care foarte rar se arată încântate de glumele sale curajoase.
- Ai adus borcane pentru dulceaţă? Într-o oră e gata, zice ea îndreptându-se din nou spre scaunul din bucătărie. Victor se aşează la masa din bucătărie, aflată în stânga, faţă în faţă cu chiuveta şi dulapul din bucătarie şi e acoperită cu o muşama bej cu flori. Steluţa pregătise deja câteva borcane, prevăzând că fiul ei o să uite să aducă.
- Aoleu, am uitat. Şi mi-a zis Sorina, se tânguie el punându-şi mâinile pe creştet.
- Hm, nu mă mir. Într-o zi o să-ţi uiţi şi capul, mamă, îl dojeneşte ea.
De mic copil îşi pierdea întâi mănuşile şi căciulile şi mai târziu portofele. Înzestrat cu o fire relativ boemă, Victor îşi dorise să devină arhitect. Însă destinul nu i-a fost de parte-i şi după un eşec din primul an de arhitectură, a preferat un domeniu mai sigur: economia. Absolvent merituos de ASE a ajuns la vârsta de 60 de ani cu doi copii: Sorina şi Ioana, dar văduv. Nefiind prea îndemânatic în arta cuceririi, la 5 ani după decesul soţiei este încă singur. Îşi caută însă perechea mai mult cu ajutorul prietenilor şi, recent, chiar cu al propriei mame. Chiar ieri aceasta a vorbit cu vecina de la 7, doamna Dobre, a cărei nepoată divorţată şi-ar fi dorit de asemenea un partener de viaţă.
- Ştii, mamă, începe ea timidă discuţia în timp ce mesteca în cratiţă, am vorbit cu doamna Dobre. O ştii, de la etajul 7, o doamnă tare de treabă, dar săraca are mari probleme de sănătate...
- Şi? o întrerupe Victor, cunoscând prostul obicei al mamei sale de a divaga de la subiect.
- Eei, şi are o nepoată, Anca. O fată tare de treabă, subliniază dând aprobator din cap, cu toate că nu o văzuse nciodată. Şi harnică, curată, cinstită, continuă ea prezentarea menită să convingă.
Victor care până atunci stătuse aşezat pe scaun ronţăind câteva gustări uitate înadins de mama sa pe masă, începu să se foiască pe scaun şi din vesel şi bine dispus devine subit încruntat.
- Ţi-am mai zis mamă de un milion de ori să nu te mai amesteci? Tu şi babele tale nu aveţi alteceva mai bun de făcut? continuă el pe un ton aspru. Steluţa însă, ca orice mamă bună, nu vrea decât să-l ştie fericit. Iar singur, cu siguranţă nu este. Tocmai când Victor se ridica de la masă pregătit să plece, reuşeşte să-l oprească pentru o clipă.
- Te rog, mamă, fă-o pentru mine. Nu mori dacă te vezi o jumătate de oră cu ea. Poate ăţi place, mai ştii? De altfel, zicea că trece chiar azi pe la mine, să o cunosc şi eu...
Discuţia e întreruptă de sonerie. Victor se îndreaptă spre uşă şi o deschide. În prag stătea o femeie de 30 şi ceva de ani, cu părul şaten deschis de lungime medie, purtând o fustă de blugi până la genunchi şi un pulover în carouri mov cu negru. Cu toate că la prima vedere părea o femeie timdă:
- Bună ziua. Eu sunt Anca. Tu trebuie să fii Victor?!
Victor înmărmurit reuşeşte să răspundă:
- Da, sărut mâna. Încântat de cunoştinţă.
Anca i-a devenit şi îi este încă soţie.
*
Cu 20 de ani în urmă
E primăvară. Acelaşi apartament cu două camere, în sufragerie se află cele două nepoate, Ioana de 7 ani şi Sorina de 4 ani care dorm în patul ei învelite cu pledul lor preferat, roşu cu ciocănitoarea Woody. Cel puţin aşa crede Steluţa. Ioana este slabă şi înaltă, cu părul castaniu, iar Sorina minionă şi blondă. Ioana începe anul acesta clasa întâi, aceasta fiind ultima primăvară pe care o va petrece jucându-se. Cât timp dorm fetele, Steluţa s-a refugiat câteva clipe pe balcon unde, crezând că nu este observată de nimeni, savurează alături de o cafea, ţigara zilnică. Poartă fustă, ca întotdeauna, şi o cămaşă de culoare bleu cu nasturi. Albastrul a fost întotdeauna culoarea ei preferată.
Pe balconul închis cu geamuri de sticlă are un dulap cu dulceţuri şi gemuri şi o masă veche din lemn aşezată lângă un dulăpior pentru fructe. Mereu a fost o fire chibzuită şi i-a plăcut să aibă de toate în casă. Căci nu se ştie niciodată când ai putea primi în vizită pe cineva.
Steluţa se odihneşte pe un scaun, obosită de plimbarea nepoatelor. Fumează şi soarbe din cafea privind copacii din spatele blocului. E primăvară, iar balconul este orientat exact cum trebuie: spre grădină. Copacii înmuguriţi o bucură în fiecare an pentru că-i amintesc de cei din copilărie, de la Câmpulung.
Fetele însă nu dorm, ci stau sub pled şi chicotesc. Cu grijă însă, pentru a nu fi auzite de bunica lor. Cea mare, Ioana, poate urmări pendula mare de pe servantă din poziţia în care stă, iar după două ore de obicei se trezesc, ca prin minune, perfect odihnite. Sorina mai adoarme uneori însă Ioana e destul de mare pentru somnul de amiază. Ştiu amândouă prea bine că trebuie să doarmă dacă vor să iasă din nou afară.
Se fac aproape două ore de când s-au aşezat în pat, aşa că urmează trezirea. Momentul pe care-l aşteaptă cele două este cel în care bunica lor va închide uşa de la balcon şi va trage la loc perdeaua. Totul, bineînţeles, pentru ca somnul să pară cât mai plauzibil.
- Aaah! Ce mult am dormit! cască Ioana cu poftă, întinzându-se bine. Sorina încă stă cuibărită sub pled.
- Ei, ai dormit! Nici măcar două ore n-ai trecut, oftează Steluţa, cu toate că erau cam două ore şi jumătate de când se culcaseră. Dar i-ar mai fi plăcut câteva clipe de relaxare pe balcon, iar timpul trece atât de repede... Acum trebuie să le pregătească fetelor gustarea de după-amiază şi să iasă afară. Aşa că se îndreaptă agale spre bucătărie. Nu are baston, dar durerea de mijloc nu prea îi dă pace. Fetele se duc conştiincioase la baie şi se spală pe mâini, iar ea încălzeşte gustarea: budincă cu macaroane şi zahăr, preferata lor. A pregătit-o de dimineaţă, iar acum e tocmai bună de mâncat. Ioana şi Sorina se aşează la masă, însă Sorina, ca de obicei, nu prea e încântată de mâncare. Mai mofturoasă din fire, gustă câţiva dumicaţi şi se plânge:
- Bibi, eu nu mai pot!
Steluţa o priveşte cu reproş şi-i comandă:
- Să nu aud! Mănâncă tot din farfurie!
Sorina se conformează smiorcăindu-se şi înghte cu silă toţi dumicaţii. Ea nu poate fi ca Ioana. Ioana mănâncă întotdeauna ce primeşte, fără să se plângă şi fără vreo încurajare suplimentară.
- Uite ce cuminte e Ioana! Bravo, mamă, să trăieşti! o laudă Steluţa mulţumită pe nepoata mare. Acum putem ieşi afară!
Ioana, ca de obicei, o ajută la stânsul şi spălatul vaselor. Întotdeauna a fost harnică şi săritoare, cu toate că e extrem de timidă şi însingurată. Se îndreaptă apoi toate trei spre holul de la intrare. O încăpere mică cu un cuier, un dulap pentru haine, un mic divan şi uşa de la cămară. Îşi îmbracă hainele din cuier, Sorina cu puţin ajutor din partea surorii şi ies pe coridor. Cele mici se îndreaptă spre lift şi o aşteaptă pe bunica lor să vină. Nu ajung încă la butonul de la ascensor pentru a-l chema, aşa că o privesc nerăbdătoare pe bunica lor. Aceasta închide uşa şi vine agale spre lift. Dar, tocmai când se apropia, iese pe uşă doamna Condrea. Aceasta are apartamentul chiar lângă uşa liftului şi, ca un făcut, de fiecare dată când o vede deschide uşa. De data asta scuza este gunoiul ce trebuie dus la ghenă pe care-l ţine ilustrativ în mână. Doamna Condrea este o persoană amabilă din fire, dar care datorită clătinatului ciudat al capului, pare să manifeste anumite deficienţe. Se crede că de vină ar fi soţul său.
- Bună ziua, doamna Munteanu! Ce faceţi? deschide ea discuţia, aşteptând parcă cu nerăbdare clipa întâlnirii cu un vecin mai prietenos şi dornic de vorbă. Este îmbrăcată, ca întotdeauna cu un halat de casă verzui şi decolorat, iar părul grizonat îi este complet dezordonat.
- Bună ziua, doamnă Condrea! Cu fetele, afară, ce să fac? răspunde ea amabilă. E sătulă de vecina ei fără ocupaţie, dar mereu a fost amabilă cu toată lumea.
Liftul sosşte la etajul 3, iar ea deschide uşa pregătită să intre, însă apucă să audă ultimul comentariu al doamnei Condrea:
- Aşa e, doamnă, ce să faci? Muncă şi iar muncă.
*
Cu 25 de ani în urmă
E ianuarie, afară e frig şi ninge. Marin, soţul Steluţei, a decedat în urmă cu 2 zile, iar ea pregăteşte în bucătărie coliva pentru înmormântare. Fiul ei e alături de ea, pe scaun, tot în bucătărie. El priveşte apatic, în gol, iar ea mestescă într-o oală. Amândoi poartă haine negre: Victor o pereche de pantaloni negri cu o cămaşă albă, iar ea o rochie neagră. Are ochii roşii de la plâns şi noaptea de veghe nedormită. N-are însă cine s-o ajute la colivă şi, de altfel, nimeni nu ştie să o facă ca ea. Tatăl şi bunicul ei fiind amândoi preoţi, a învăţat din familie meşteşugul prepărării acesteia. Secretul e să laşi arpacaşul mai mult timp la fiert şi să pui suficient zahăr. Cu toate că se simţea extrem de singură şi pierdută, ştie că şi fiul ei suferă. Încearcă să-i distragă cumva atenţia, de parcă ar putea:
- Ia zi, mamă, ce face Elena? Cum se simte? Elena este nora ei, însărcinată în nouă luni cu o fetiţă, din câte ştiu de la medic.
Victor nu prea are chef de conversaţii formale, mai ales că ştie că mama sa nu a avut-o niciodată la inimă pe Elena. Aceasta, din punctul ei de vedere, a venit fără zestre şi nici nu provine dintr-o familie prea strălucită, ca a lor. Familia lor a deţinut înainte de regimul lui Dej câţiva munţi în zona Ardealului, aşa că o „cocioabă” de cărămidă pe Ştirbey Vodă nu are termen de comparaţie. Victor o priveşte trist pe mama sa, neputându-se gândi decât la tatăl său. Marin a fost un inventator strălucit, cu multe brevete, care însă şi-a petrecut întreaga viaţă ca angajat al CFR-ului. L-a iubit mult pe tatăl său pentru că l-a privit mereu cu respect şi admiraţie şi întotdeauna şi-a dorit să-i calce pe urme. Iar acum, pentru că nu-i mai era alături, mama sa nu părea decât o femeie stingheră:
- Ce să facă? Cu Ioana acasă, răspunde el sec şi continuând să privească în gol.
Steluţa îşi cunoaşte prea bine băiatul, ea l-a crescut, ea şi-a sacrificat şapte ani din viaţă pentru a-i fi alături de la naştere şi până la intrarea în clasa întâi şi suferă. Căci ştie că mereu l-a preferat pe tatăl său. Se apleacă să caute un castron în dulapul din bucătărie şi încearcă în continuare să lege o discuţie:
- Cât mai are până naşte?
Victor răbufneşte, cu toate că şi el era interesat de sănătatea soţiei:
- Mai lasă-mă, mamă, în pace! Crezi că de-asta îmi arde acum? Am alte lucruri mai importante de făcut. Şi se rdică furios de pe scaun intenţionând să iasă din cameră. Mama sa îl opreşte cu lacrimi în ochi.
- Stai, mamă, nu mă lua aşa! Vezi că nu mă simt bine nici eu, iar lacrimile îi curg pe obraji. Se sprijină cu o mână pe masa din bucătărie, iar cu cealaltă îşi acoperă faţa înlăcrimată, ca şi când ar vrea să şi-o ascundă.
Victor realizează că s-a purtat prea brutal şi vrea să o îmbrăţişeze. Ea însă scoate din buzunarul rochiei un săculeţ şi i-l pune în palmă.
- Uite, mamă, să aveţi pentru aia mică... să-i faceţi cercei când se naşte. Ştiu că sunteţi şi voi tineri şi amărâţi...
Victor deschide săculeţul şi găseşte câteva peniţe de stilou din aur. În acea perioadă nu mulţi aveau posibilitatea să cumpere aur, însă Steluţa, chivernisită din fire, se gândise la toate. Tot ea le cumpărase lui Victor şi Elenei un apartament cu trei camere, într-un bloc din apropiere, din banii agonisiţi de ea.
*
Cu 45 de ani în urmă
Este vară. Victor este plecat în armată de câteva luni. Steluţa şi soţul ei, Marin, locuiesc într-un apartament de lângă Sala Palatului, într-un bloc dintre primele construite în Bucureşti. Marin l-a primit moştenire de la o rudă. Nu este tocmai căminul de vis, căci pereţii s-au cam scorojit, ca şi parchetul. Însă nu au de ales. Steluţa este încă profesoară la liceu şi strânge în fiecare lună bani pentru un apartament cu două camere în Drumul Taberei, într-un bloc nou. Este seară, iar Steluţa este singură acasă, Marin e încă plecat cine ştie pe unde, iar ea pregăteşte în bucătărie un pachet. Bucătăria este destul de mare pentru un apartament, iar Steluţa găteşte aproape zilnic în ea. Tocmai a terminat de copt la cuptor o prăjitură cu mere. O scoate şi o pune la răcit pe balcon. Mobilierul de bucătărie este bej şi destul de vechi, dar extrem de încăpător. O masă mare dreptunghiulară se află în mijlocul camerei şi are în jur patru scaune. Steluţa poartă pantofi maro cu toc şi se aude cu ecou fiecare pas al său în cameră. Poartă un şorţ cu floricele pe piept, iar pe cap un batic cu model popular. Căuta nişte farfurii în dulap când Marin intră pe uşă. Camerele apartamentului sunt decomandate, aşa că nu-l poate vedea, dar recunoaşte sunetul cheilor ce deschid uşa. Străbate agale holul şi o salută:
- Sărut mână, mamă!
Este un tip înalt şi slab, dar pedant, cu ochelari de vedere cu ramă neagăr şi păr grizonat. Nu iese niciodată fără pălărie pe cap. Cu toate că este extrem de inteligent, este şi foarte rece şi absent. Mai ales când vine vorba de îndatoriri casnice. Rugat de dmineaţă de Steluţa să cumpere 1 kg de morcovi şi unul de cartofi, a adus în schimb unul de ceapă şi unul de roşii. Steluţa însă s-a obişnuit cu el. Îi observă imediat sacoşele din mână, dar ştie că şi-ar pierde timpul reproşându-i. Dă din cap şi oftează încet pentru sine.
- Bună seara, tată! Mulţumesc pentru cumpărături, spune ea şi ridică sacoşele de pe jos.
Marin se dezbracă de haină, se spală pe mâini la baie, iar Steluţa îi pune în farfurii ciorba şi mâncarea de pui cu mămăligă, cu care îl aştepta de ceva vreme.
- Mâine îi trimit băiatului pachet! Îl pui tu de dimineaţă pe tren? întreabă ea întinzându-se de spate. Toată ziua a stat în picioare la şcoală şi nici acasă nu are parte de prea multă odihnă. Cu toate că primeau mâncare în armată, ultima oară când îşi văzuse fiul îi păruse cam subnutrit, aşa că avea grijă de două ori pe lună să-i trimită un pachet cu nişte perechi de şosete şi câte o prăjitură de mere. Căci ştia că aceasta îi plăcea cel mai mult.
- Mhm! Cum să nu! îngână Marin mestecând de zor.
Ea îşi trage un scaun de sub masă şi se aşează, însă nu mănâncă. Îl priveşte însă cu ochi goi pe soţul său. Acesta însă nu o observă.
*
Cu 60 ani în urmă
Este luna septembrie, ora 11. O casă veche de lemn, cu coridoare lungi şi încăperi mari. Este casa părinţilor Steluţei, din Câmpulung Muscel. Aici a crescut ea alături de cei doi fraţi ai săi. Acum a fost chemată din Bucureşti de mama sa pentru a-i prezenta un tânăr. Îngrijorată că la vârsta de 30 de ani fiica sa nu are soţ, Lucia a decis să facă primul pas. Iar acest băiat era deştept, muncitor, tocmai bun de însurătoare. Munteanu Marin era numele său.
Într-o încăpere spaţioasă şi extrem de luminoasă se află mama Steluţei, Lucia, aşezată pe un fotoliu îmbrăcat în catifea arămie. Pe podeaua de lemn se întinde un covor cu model rustic, iar pe pereţi câteva tablouri. Un singur dulap, cu argintărie, se află faţă în faţă cu canapeaua şi fotoliile. Lucia este o femeie de aproape 40 de ani, cu părul încă nealbit. Căsătorită de la 15 ani, a născut primul copil la 17 ani. Cu toate că poartă un deux pieces bleumarin aparent banal, are în ochi o sclipire specială, de om puternic şi sigur pe el. Cei doi copii mai mari îşi găsiseră rostul în viaţă, însă cea mică, Steluţa nu vroia decât să fie profesoară, fără vreun gând de a-şi întemeia o familie.
Marin, aşezat în cel de-al doilea fotoliu, privea covorul fără a spune nimic. Între el şi Lucia se afla o canapea, asortată cu fotoliile. În faţa canapelei se află trei porţii de şerbet de trandafiri, pahare şi o carafă cu apă. Steluţa tocmai intră în cameră şi salută:
- Bună ziua!
Marin se ridică rapid si îi sărută mână:
- Sărut mână, zice cu un vizibil accent ardelenesc.
Lucia îl prezintă:
- Steluţa, el este Marin. Marin, ea este fiica mea, Steluţa.
- Încântat de cunoştinţă, completează politicos Marin.
Steluţa îl priveşte, se uită apoi şi la mama sa şi, îl loc să se aşeze pe canapea, cum se aşteptau amândoi, iese nervoasă din cameră. Nu-şi dorea să se căsătorească, cu atât mai puţin cu acest bărbat care nici frumos nu era, nici de familie bună şi, cel mai important, nici nu-i plăcea. Mama sa a urmat-o la ieşirea din cameră şi a prins-o de umăr. Amândouă se aflau pe coridorul principal şi era o tăcere deplină. Privind-o în ochi, Lucia îi spune cu o voce guturală:
- Mamă, trebuie să te măriţi!
- De ce? replică Steluţa. Nu vreau. Nu-l cunosc pe acest om. Şi nu-mi place! Mie nu-mi trebuie niciun bărbat, continuă ea nervoasă.
- Mamă, dacă nu te măriţi, eu mor, spune Lucia şi se prăbuşeşte pe un divan aflat pe coridor. Steluţa o priveşte tristă.
*
Cu 75 de ani în urmă
Tocmai s-a terminat anul şcolar la internatul Elena Doamna din Cotroceni. Este luna iunie. Cu toate că aducea mai mult cu o închisoare, aici erau trimise toate fetele de familie bună pentru a fi educate şi a primi învăţămnte din cele mai alese. Fiind ultima zi de activitate, fetele îşi pregăteau bagajele pentru a pleca la casele lor. Având drept cadre didactice nişte maici, elevele erau obligate să se spele zilnic cu apă rece pentru a se căli şi să poarte, indiferent de vreme, doar fustă şi bluză. Dormeau câte zece într-o cameră. Paturile erau ca de spital, fiind însoţite de nişte mici noptiere cu obiectele personale. Ordinea, disciplina şi, mai ales, buna cuviinţă erau litere de lege în acest loc patronat de maici, care funcţiona datorită mărinimiei doamnelor din înalta societate.
Steluţa tocmai efectuase înviorare de dimineaţă şi se pregătea de plecare acasă. Bagajul o aştepta lângă pat într-o valiză maro, dreptuntghiulară. Poartă o rochie albă cu floricele albastre şi-l aşteaptă liniştită pe marginea patului pe tatăl său. Acesta întârzie, iar Steluţa a rămas singură în cameră. La un moment dat apare un băiat tânar, ajutor al tatălui său după ţinuta neagră. Acesta intră şi o salută:
- Bună ziua, domnişoară Steluţa! Eu... vin... din partea... se bâlbâie el uimit de frumuseţea ei statuară. Steluţa este o tânără înaltă, cu părul blond şi ondulat, prins cu o agrafă preţioasă într-o parte şi ochii de un negru pătrunzător.
- Da, da, banuiam, îl întrerupe ea rece. Presimţea că tatăl ei o să fie ocupat. Cum ziceai că te cheamă? întreabă ea scrutându-l din cap până în picioare. Este un tânăr înalt, arătos, brunet, cu ochi căprui inocenţi şi un zâmbet cuceritor.
- Gheorghe, sărut mână, răspunde el şi-i sărută mâna. O conduce până la maşină, îi urcă bagajul în portbagaj şi îi deschide portiera.
Pe drum, în maşina tatălui ei, nu au scos niciun cuvânt. Cu toate că părea că priveşte pe geam, Steluţa a observat că era un tânăr plăcut vederii şi simţea că şi el o place. Îl mai văzuse o dată sau de două ori alături de tatăl ei la slujba de duminică. Era încălţat însă, în mod bizar, cu o pereche de şosete roşii, care în maşină erau extrem de vizibile.
Ajunşi la Câmpulung, tânărul a parcat maşina în faţa casei, deschizând apoi politicos portiera. Nu prea ştie cum să o abordeze:
- Domnişoară Steluţa, ştiţi, eu îl admir foarte mult pe tatăl dumneavoastră şi... pe dumneavostră bineînţeles. Mi-ar face o deosebită plăcere...
Steluţa îl întrerupe însă tăioasă:
- Ştii ce? Nu-mi place de tine, aşa că nu mă interesează ce ai de zis. Şi apucă geamantanul din mâna lui, întorcându-i spatele şi pornind vijelios spre casa părintească.
Gheorghe a rămas în urmă privind-o cu pălăria în mână, dezamăgit. Steluţa nu priveşte însă în urmă, cu toate că ar vrea.
- Am toată viaţa înainte, zice ea deschizând uşa.
Unde se termină vina şi începe pedeapsa
de Irina Olteanu
Pentru concursul "Superscrieri" cu tema 'Violenţa domestică'
29 septembrie 2013
O cheamă Mihaela. A împlinit de curând 29 de ani şi are doi copii pe care-i iubeşte la nebunie: o fată de patru ani şi un băiat de doi. Iar acum este însărcinată cu al treilea. Locuieşte într-un cartier nou, rezidenţial, undeva la marginea Bucureştilor şi o poţi observa mai mereu în compania a două prietene, toate în jur de 30 de ani. Cele trei prietene sunt bine îmbrăcate, mereu aranjate şi, mai ales, oarecum invidiate de mica comunitate din zonă. Căci nimic nu pare să le umbrească fericirea. Se plimbă aproape zilnic prin parc şi profită la maxim de dimineţile şi serile de vară, stând la şuete în timp ce copiii dau ture pe bicicletă sau se joacă la nisip. Iar prânzul, mult prea torid pentru cei mici, le alungă constant acasă. Sunt mereu zâmbitoare şi cu o privire calmă şi nimeni nu bănuieşte ce secret amarnic le-a adus împreună.
Mihaela este blondă, cu părul scurt, mică de statură şi firavă, cu toate că e gravidă în luna a şaptea. Se citeşte pe chipul său că e o sursă inepuizabilă de optimism. E de-ajuns să o priveşti în ochii de un albastru senin şi te molipseşte cu bună dispoziţie aproape instantaneu. Are tot timpul o vorbă caldă şi bună la îndemână, fiind un sprijin de nădejde pentru oricine, fie că e o persoană cunoscută sau nu. Dar povestea ei începe cu ceva ani în urmă, după ce a născut-o pe Iris. Mai exact, cu patru ani în urmă. Cipri, soţul ei, a lovit-o pe mama ei cu picioarele şi cu pumnii, iar pe ea, în urma unui pumn, a adus-o în stare de inconştienţă.
Ea spune însă că vina este de parte a ei, pentru ca a permis ca mama sa să intervină prea mult în familie. Şi, de altfel, nu a lovit-o rău decât o dată. Apoi i-a părut rău şi a înţeles că a greşit. În plus, susţine ea, asta s-a întâmplat acum patru ani, iar Cipri este un alt om acum.S-a schimbat pentru ea şi pentru copii. Se înţelege bine şi cu soacra şi se implică extrem de mult în treburile casei. Oricum, el aduce banii în casă, aşa că ce poţi să ceri mai mult de la el?!
Îl vezi adeseori pe Cipri seara, după ce iese de la serviciu, în parc cu ea şi cu copiii. Nici el nu este prea înalt şi, în ultimii ani, se poate observa că a luat în greutate, căci acum beneficiază de un abdomen...ceva mai generos. Este brunet, cu ochi căprui şi vorbeşte politicos. La o primă vedere, pare chiar educat şi nimeni nu ar crede că poate bea şi cinci litri de bere într-o seară sau că poate rosti nişte grozăvii greu de reprodus. Sau că poate fi cauza unor nopţi nedormite, plânse sau a unor temeri greu de înţeles pentru cine nu a trecut prin ele. Căci i-a spus clar Mihaelei că dacă-i trece prin minte să-l părăsească, îi va lua copiii iar pe ea o va ucide. Şi în acel moment nu băuse absolut nimic.
În urmă cu doi ani Mihaela a rămas din nou însărcinată. Cu un băieţel, Denis. Ea iubeşte foarte mult copiii şi-şi doreşte cât mai mulţi. Căci unde creşte unul, creşte şi-al doilea...Dar cine o cunoaşte îşi aminteşte că Cipri a trecut, înainte de a primi vestea că vor deveni din nou părinţi, printr-o perioadă de gelozie cruntă: era ferm convins că soţia îi pune coarne cu cumnatul. Apoi, iar i-a trecut. Evident, cumnatul a fost exclus din peisaj o bună perioadă de timp, iar Mihaela a ajuns iar să trăiască cu acel sentiment de groază apăsătoare.
Acum, e gravidă cu al treilea copil, tot băiat. Mai are puţin până naşte şi, cu toate că e la a treia cezariană iar medicul i-a recomandat să stăvilească cumva perpetuarea neamului, din motive medicale bineînţeles, ea încă îl ia în considerare şi pe-al patrulea. De ce nu?
Astă iarnă, chiar înainte de a anunţa că încearcă din nou să devină părinţi, Cipri iar a trecut printr-o perioadă cam proastă. Nu lungă, doar vreo lună de suspiciuni şi gelozie cruntă. Tot cumnatul a fost de vină. De fapt, şi Mihaela pentru că l-a încurajat, zice el. Acum însă totul e perfect. Au fost împreună să cumpere mobilier nou pentru cel mic iar ea îţi răspunde zâmbind cu gura până la urechi că e mulţumită şi fericită cu viaţa şi cu familia ei. Până acum un an mai puteai zări o umbră de revoltă, de nemulţumire, de dezgust în ochii ei. Îl ura pentru răul pe care i-l făcea, pentru momentele în care Iris se închidea în dulap, pentru băutura pe care şi-o dorea cu lăcomie fără să-i pese. Acea umbră a dispărut acum în totalitate. Căci, zice ea, a înţeles într-un final în ce fel funcţionează armonia din casă: iese cu Cipri seara la o bere la terasa din cartier, îl aşteaptă acasă zâmbitoare cu câteva doze la frigider şi nu refuză nici ea un pahar-două. Ştie că aşa se simte el înţeles şi acceptat. Şi ea, de fapt, nu-şi doreşte decât linişte.
Cipri a băut dintotdeauna, bea şi când l-a cunoscut, orice fel de băutură la orice oră din zi. Dar Mihaela şi-a dat seama că nu-i face bine să-i atragă atenţia când întrece măsura. Nici măcar cu privirea. Căci, zice ea, bărbaţii urăsc cel mai mult acea privire de dezaprobare. Şi mai bine îl întreabă: „Mai vrei una, tati?” Apoi dă fuga la magazin să-i cumpere una, două sau câte pofteşte. Căci până la urmă bea pe banii lui.
O întrebi dacă-l iubeşte şi-ţi răspunde cu o întrebare: dar ce-i iubirea? Iubirea se duce. Important e să ai lângă tine un bărbat capabil să te ajute în casă şi să aducă bani. O întrebi: dacă ai avea un milion de euro l-ai părăsi? Răspunde clar: nu, căci el e tatăl copiilor mei şi asta e familia mea. Dacă îi zici: de ce n-ai plecat mai demult? Spune: şi unde să mă duc? La mama care abia se descurcă de azi pe mâine? Ştiu că nu aş putea să le ofer niciodată copiilor aceeaşi viaţa ca acum. De altfel, am două maşini cu leasing-ul plătit, îmi cumpăr tot ce vreau, ce-aş putea să-mi mai doresc?
Cu toate că pentru mulţi astfel de chestiuni sunt mult prea personale pentru a fi împărtăşite, Mihaela nu s-a ascuns când a trecut acum câţiva ani prin acea perioadă dureroasă. Care nu credea că se va termina. Povestea, cui era dispus să o asculte, de necazul care a lovit-o şi aşa a ajuns să se împrietenească cu Ioana şi cu Nicoleta. Ioana are la rândul ei un soţ ca al său, iar Nicoleta şi-a trăit copilăria alături de un tată alcoolic. Când nu e multă lume în parc sau uneori chiar când e, se retrag pe o bancă şi povestesc, pe un ton şoptit. Nicoleta despre tatăl ei care le face viaţa amară mamei şi surorii ei cu care încă locuieşte, iar Ioana despre ieşirile soţului ei. Toate sunt casnice aşa că se bazează doar pe bărbaţii cu care viaţa i-a unit. Se înţeleg reciproc şi, de multe ori, se regăsesc una în povestirile celeilalte. Însă nici Ioana şi nici Nicoleta nu pot înţelege cum a ajuns Mihaela în această stare de acceptare, de resemnare voită. Au încercat de câteva ori să-i explice cum este bărbatul alături de care trăieşte, că lupul îşi schimbă părul, dar năravul... ba, dar ea nici nu a vrut să audă. Ba mai mult, i-a sărit în apărare de fiecare dată şi s-a supărat că i-au judecat viaţa. Nimeni, zice ea, nu are dreptul să facă asta. A înţeles că oricum nu are de ales şi e convinsă că are şi ea o parte din vină pentru reacţiile lui Cipri. Din gura ei mare mai scapă şi vorbe nechibzuite...
Atât Mihaela cât şi Cipri au studii superioare. Ea a absolvit Facultatea de Finanţe-Bănci, iar el pe cea de Informatică. A lucrat pentru o perioadă de câţiva ani la o bancă apoi, după naşterea primului copil, a rămas acasă cu cei mici, Cipri devenind principalul susţinător al familiei. Are un salariu mult peste medie iar ea e mulţumită căci banii ajung lunar la ea. Ea se ocupă de casă, cumpără de mâncare, duce copiii la creşă şi la grădiniţă şi, când mai are timp, se ocupă şi de firma familiei, de instalaţii sanitare. Nu a avut o copilărie fericită, căci tatăl ei este şi el alcoolic şi o abuzase fizic pe mama ei de multe ori, de faţă cu ea şi cu surorile ei şi nici financiar nu o duseseră prea bine. Aşa că ceea ce are acum i se pare mult mai mult decât a avut vreodată.
Cu toate că avea toate motivele, nu a mers în niciodată la Institutul de Medicină Legală şi nici la Poliţie. Nu avea sens. De ce să-şi complice viaţa inutil? Oricum n-ar fi ajutat- o cu nimic nişte hârtii şi apoi unde s-ar fi putut duce? La mama acasă ştie că nu se va întoarce niciodată şi, de fapt, nici nu vrea, căci nu îşi poate creşte copiii acolo. Nu ar avea cu ce. Mama ei i-a spus odată, după ce a fost la rândul ei lovită ce Cipri, că ăsta de bărbatul pe care şi l-a ales şi cu el trebuie să le ducă pe toate: şi bune şi rele. Nimeni nu e în măsură să o despartă de familie şi ea a asigurat-o că nu-i va spune niciodată să-l părăsească. Pentru că ştie că va suferi mereu după el pentru că odată l-a iubit.
În România există nu sute, nici mii, ci milioane de Mihaele, unele cu o situaţie mai bună, altele cu o situaţie mult, mult mai rea. Unele bogate, altele mai puţin, unele cu studii, altele fără, unele care mai un încă curaj şi putere să lupte pentru fărmâma de demnitate rămasă, altele care au abandonat de mult. Pe toate le uneşte faptul că în fiecare seara ele îşi pun capul pe pernă alături de un monstru. Deşi viaţa lor pare pentru ceilalţi o anormalitate, o suferinţă perpetuată voit, secretul lor este aflat de prea puţine ori căci zâmbesc şi încearcă să uite şi să nu arate. Dar când este descoperit, de prea multe ori ajunge doar parte o unei statistici banale, mult subapreciate. Şi această statistică nu va fi din păcate niciodată schimbată pentru că ele sunt convinse că nu pot şi nu merită să le fie mai bine.
BĂTRÂNEŢE FĂRĂ TINEREŢE ŞI...
de Irina Olteanu
(Acest articol participă la competiţia Superscrieri organizată de Fundaţia Friends for Friends)
- Cine e acolo? întreabă Steluţa încercând să se ridice în coate, dar fără prea mult succes. Este noapte, iar ea stă lungită în pat visând cu ochii deschişi. Este învelită cu pătura ei preferată, albastră şi are la capul patului un fotoliu cu obiectele necesare: medicamente, dulciuri, batiste etc. Încearcă să se întindă după perechea de ochelari.
-Sunt eu, Bibi! Sorina. Stai că te ajut eu! zice tânăra şi vine repede să o sprijine de mână pe bătrână pentru a se ridica din poziţia culcată.
Bibi este o doamnă ce tocmai a împlinit 92 de primăveri, căci ziua ei este, evident în fiecare an, primăvara, anotimpul ei preferat. De aproape un an, însă, este imobilizată la pat. A cazut într-o zi din picioare şi nu şi-a mai putut reveni. Acum poartă mereu aceeşi ţinută de noapte, pe care o detestă, ea fiind de regulă o doamnă extrem de cochetă, iar nepoata ei Sorina i-o schimbă săptămânal sau mai des, dacă este cazul. Având o statură mai mult decât corpolentă este destul de dificil de ridicat, spălat şi schimbat, prin urmare Sorina are nevoie mereu de ajutor la aceste operaţiuni. Steluţa are părul alb şi ochii negri, calzi, cu toate că viaţa nu a fost prea blândă cu ea. Şi-a păstrat, în mod surprinzător şi simţul umorului.
După ce e ajutată să se ridice, simte nevoia unui comentariu:
- Mai bine ma lăsai mamă acolo! Să nu mă mai ridic. Că nu mai pot, zice ea gâfâind. Ironia ei tristă însă e bine cunoscută de Sorina, care cunoaşte deja replica potrivită.
- Lasă, Bibi, că mai poţi. Nu te mai prosti, o dojeneşte ea ca pe un copil, mângâind-o pe umăr.
Sorina e o tânără de 25 ani care a studiat jurnalismul, iar acum lucrează ca redactor coordonator la o revistă. Este copia fidelă a bunicii sale în tinereţe. Cu un nas delicat, cârn, păr blond închis şi lung şi o statură minionă, este permanent o prezenţă delicată. Chiar dacă ei nu-i place să creadă acest lucru. Bunicii îi spune Bibi de când se ştie, nici ea nu mai ştie exact de ce, bănuieşte însă că era mult mai greu de pronunţat „bunica”. Însă numele său complet este Steluţa Zoe, unul pe cât de ciudat, pe atât de sărbătorit în fiecare an. Căci la numele său Bibi ţine cel mai mult, Sfântul Stelian fiind protectorul copiilor.
- Ce-ai făcut azi? Încearcă Sorina să anime discuţia, însă Bibi nu are prea multe de povestit. Căci ţintuită la pat fiind, nu poate decât să reproducă povestirile vecinelor sau ale doamnei Dorina, care îi este şi asistentă şi doică. Datorită stării sale de sănătate are nevoie de ambele. Acum profită de lipsa ei ca să o critice.
- Păi, ce să fac? Am ascultat iar turuielile Colombinei, căci aşa obişnuieşte ea să o numească în lipsă-i pe cea care o îngrijeşte. În timpul acesta Sorina strânge vasele murdare rămase pe măsuţa improvizată dintr-un scaun în faţa patului. Pe podea se află acelaşi covor cu model popular, folosit de peste 50 de ani. Mobila închisă la culoare este impunătoare şi plină de amintiri. În partea dreaptă a camerei tronează dulapul cu veselă şi bibelouri şi masa mare, rotundă, în jurul căreia se strângea familia la ocazii speciale. Servanta din partea stângă este străjuită de o pendulă antică, tot de culoare închisă, cu limbi aurii.
- Toată ziua se plânge, continuă ea pe un ton dojenitor, încercând să-şi aranjeze părul cu mâna stânga. Cea dreaptă o ţine mai mult pe lângă corp şi o poate folosi destul de greu. Eu ce să mai zic? continuă ea. Tac, îşi răspunde singură.
Sorina în continuare deretică prin cameră şi îi răspunde cu detaşare, căci zilnic aude aceleaşi plângeri:
- Hai, Bibi, că nu e chiar aşa rău ! încearcă să o încurajeze pe bătrână, însă aceasta nu mai este demult optimistă.
Sorina poartă o rochie corai, culoare care îi place şi o avantajează. De obicei, preferă pantalonii pentru zilele reci, dar astăzi e o zi specială. E ziua ei de naştere. Însă Bibi a uitat. De fapt, nici nu realizează în ce zi se află. Sorina, modestă şi cumpătată preferă să nu-i amintească. Se gândeşte că poate e mai bine aşa. Oricum, îi va aduce mâine o felie de tort.
- Vezi că ma duc până la bucătărie să-ţi încălzesc mâncarea, strigă ea în urechea dreaptă a bunicii, căci cea stângă nu e întotdeauna funcţională.
- Du-te, mamă, du-te, oftează Bibi molfăind în gol. O aşteaptă în fiecare seară pe nepoată pentru a-i servi cina. Aceste momente zilnice îi dau putere să reziste numărând orele şi minutele până la revedere. De multe ori însă nu mai are răbdare şi o sună la telefon:
- Alo, Sorinica?
- Da.
- Alo? Alo? M-auzi?
- Da, Bibi, te aud. Tu nu m-auzi pe mine…
- Ce? Ce-ai zis?
- Nimic, strigă ea iritată. Ce s-a întâmplat?
În mod surprinzător, bătrânei îi revine auzul şi răspunde:
- Ce să se-ntâmple? Vroiam să ştiu când vii. În mod evident, întârzierea peste ora stabilită nu era niciodată agreată şi trezea multe discuţii şi telefoane suplimentare.
- L-am sunat şi pe Victor şi nu ştia nimic de tine, continuă ea intrigată. Victor este fiul ei. Singurul. Cu toate că nu mai e nici el la o vârstă tânără, la cei 60 de ani ai săi are prea puţin timp disponibil pentru mama sa. Din punctual ei de vedere, întotdeauna mult prea puţin. Nepensionat încă, cu un serviciu de bugetar, îşi vizitează mama câteva dimineţi pe săptămână înainte de a pleca la lucru şi în weekend pentru cumpărăturile săptămânale şi eventualele reparaţii casnice necesare. Cu ochelari heliomaţi, o înalţine puţin peste medie, statură puţin peste solidă şi o chelie puţin destul de vizibilă, fan împătimit al vacanţelor în Grecia şi al somnului de după-amiază, locuieşte într-un apartament din Drumul Taberei, ce i-a fost cumpărat de mama sa.
De dimineaţă, Dorina a scăpat receptorul telefonului fix pe podea, iar reparaţia acestuia nu suferă amânare, aşadar se impune o vizită a fiului.
- Să-i spui, mamă, lui Victor să treacă să-mi repare telefonul. Ce mă fac eu fără telefon? se tânguie Bibi către Sorina aflată în bucătărie, cu toate că primea maxim un telefon pe zi de la cumnata sau nepoata din partea surorii sale, aproape la fel de invalide ca şi ea. Dar la vârsta asta, când ştii ce aproape eşti de final, orice telefon contează. Înseamnă că cineva, undeva se mai gândeşte la tine.
Sorina a terminat de încălzit cina: ostropel de pui cu piure, comandă specială din partea bunicii sale. L-a pregătit în urmă cu câteva zile, la insistenţele acesteia, căci de când e imobilizată la pat manifestă aproape zilnic pofte bizare, care în mod vădit solicită la maxim timpul şi răbdarea bucătarului.
- Dar parcă şi ieri am avut tot ostropel, cârcoteşte Bibi. Cu toate că ştie cât de mult îşi deranjează nepoata cu pretenţiile ei exagerate, parcă se străduieşte să aibă un comportament cât mai agasant, adesea chiar insuportabil. În acest mod, cel puţin are garanţia că i se va acorda atenţie.
Soarbe cu poftă sosul ostropelului şi molfăie din carnea de pui. Are placă dentară şi orice aliment mai solid decât supa îi creează probleme. Momentan manifestă o mină mulţumită, căci are mâncare bună, pe Sorina alături, se poate spune că e fericită. Sorina îi aşează mai bine ştergarul sub bărbie şi o hrăneşte cu grijă cu câte un dumicat şi o priveşte cu gingăşie şi mulţumire, întocmai ca o mamă.
*
Cu 10 ani în urmă
În bucătărie, Steluţa mestecă de zor într-o oală mare, aproape cât aragazul. Este aproape prânzul, aşa că se grăbeşte să termine dulceaţa de căpşuni pe care obişnuieşte să o facă în fiecare an. Cu o lingură mare de lemn într-o mână şi un ştergar în cealaltă face tot posibilul să nu se prindă dulceaţa. Căci dacă se prinde, sunt ca şi aruncate la gunoi 10 kg de căpşuni. Stă pe un scaun mic, cu patru picioare, în faţa aragazului primit zestre de la mama sa. Pe jos podeaua este acoperită cu linoleumul galben rămas de când a fost contruit blocul, în 1970. Cu toate acestea, bucătăria este luminoasă datorită mobilierului alb şi feresteri larg deschise care lasă să pătrundă lumina soarelui. Se aude soneria.
- Cine e? strigă ea spre musafirul nepoftit. Dar acesta nu răspunde şi apasă în continuare insistent soneria. Vădit deranjată, Steluţa se ridică cu greu. Are bastonul lângă ea care-i sprijină fiecare pas. Cu o mână în şold, gemând şi bombănind, străbate holul de la intrare şi deschide uşa. Musafirul nepoftit e chiar fiul său, Victor. Cu o şapcă bătrânicioasă şi uzată în mână şi purtând o vestă de blugi peste tricoul gri o sărută pe obraji. Apoi o priveşte prin ochelarii fumurii şi o apostrofează ironic:
- Ce ţi-a luat atât să deschizi? Sun de 5 minute.
Însă Steluţa nu mai are de mult energia necesară deplasării pe distanţe lungi. Chiar şi 10 metri au devenit un adevărat maraton. Cu toate că ştie că fiul ei încearcă o glumă, îi răspunde la fel de supărată ca de obicei.
- Lasă-mă, mamă, că nu mai am 20 de ani, oftează ea.
- Da, într-adevăr. Ai 25, o bate el pe umăr, continuând în spiritul glumei. Deşi e de multe ori de-a dreptul deranjant, glumeşte cu oricine îi iese în cale. Inclusiv cu vânzătoarele de la magazin care foarte rar se arată încântate de glumele sale curajoase.
- Ai adus borcane pentru dulceaţă? Într-o oră e gata, zice ea îndreptându-se din nou spre scaunul din bucătărie. Victor se aşează la masa din bucătărie, aflată în stânga, faţă în faţă cu chiuveta şi dulapul din bucătarie şi e acoperită cu o muşama bej cu flori. Steluţa pregătise deja câteva borcane, prevăzând că fiul ei o să uite să aducă.
- Aoleu, am uitat. Şi mi-a zis Sorina, se tânguie el punându-şi mâinile pe creştet.
- Hm, nu mă mir. Într-o zi o să-ţi uiţi şi capul, mamă, îl dojeneşte ea.
De mic copil îşi pierdea întâi mănuşile şi căciulile şi mai târziu portofele. Înzestrat cu o fire relativ boemă, Victor îşi dorise să devină arhitect. Însă destinul nu i-a fost de parte-i şi după un eşec din primul an de arhitectură, a preferat un domeniu mai sigur: economia. Absolvent merituos de ASE a ajuns la vârsta de 60 de ani cu doi copii: Sorina şi Ioana, dar văduv. Nefiind prea îndemânatic în arta cuceririi, la 5 ani după decesul soţiei este încă singur. Îşi caută însă perechea mai mult cu ajutorul prietenilor şi, recent, chiar cu al propriei mame. Chiar ieri aceasta a vorbit cu vecina de la 7, doamna Dobre, a cărei nepoată divorţată şi-ar fi dorit de asemenea un partener de viaţă.
- Ştii, mamă, începe ea timidă discuţia în timp ce mesteca în cratiţă, am vorbit cu doamna Dobre. O ştii, de la etajul 7, o doamnă tare de treabă, dar săraca are mari probleme de sănătate...
- Şi? o întrerupe Victor, cunoscând prostul obicei al mamei sale de a divaga de la subiect.
- Eei, şi are o nepoată, Anca. O fată tare de treabă, subliniază dând aprobator din cap, cu toate că nu o văzuse nciodată. Şi harnică, curată, cinstită, continuă ea prezentarea menită să convingă.
Victor care până atunci stătuse aşezat pe scaun ronţăind câteva gustări uitate înadins de mama sa pe masă, începu să se foiască pe scaun şi din vesel şi bine dispus devine subit încruntat.
- Ţi-am mai zis mamă de un milion de ori să nu te mai amesteci? Tu şi babele tale nu aveţi alteceva mai bun de făcut? continuă el pe un ton aspru. Steluţa însă, ca orice mamă bună, nu vrea decât să-l ştie fericit. Iar singur, cu siguranţă nu este. Tocmai când Victor se ridica de la masă pregătit să plece, reuşeşte să-l oprească pentru o clipă.
- Te rog, mamă, fă-o pentru mine. Nu mori dacă te vezi o jumătate de oră cu ea. Poate ăţi place, mai ştii? De altfel, zicea că trece chiar azi pe la mine, să o cunosc şi eu...
Discuţia e întreruptă de sonerie. Victor se îndreaptă spre uşă şi o deschide. În prag stătea o femeie de 30 şi ceva de ani, cu părul şaten deschis de lungime medie, purtând o fustă de blugi până la genunchi şi un pulover în carouri mov cu negru. Cu toate că la prima vedere părea o femeie timdă:
- Bună ziua. Eu sunt Anca. Tu trebuie să fii Victor?!
Victor înmărmurit reuşeşte să răspundă:
- Da, sărut mâna. Încântat de cunoştinţă.
Anca i-a devenit şi îi este încă soţie.
*
Cu 20 de ani în urmă
E primăvară. Acelaşi apartament cu două camere, în sufragerie se află cele două nepoate, Ioana de 7 ani şi Sorina de 4 ani care dorm în patul ei învelite cu pledul lor preferat, roşu cu ciocănitoarea Woody. Cel puţin aşa crede Steluţa. Ioana este slabă şi înaltă, cu părul castaniu, iar Sorina minionă şi blondă. Ioana începe anul acesta clasa întâi, aceasta fiind ultima primăvară pe care o va petrece jucându-se. Cât timp dorm fetele, Steluţa s-a refugiat câteva clipe pe balcon unde, crezând că nu este observată de nimeni, savurează alături de o cafea, ţigara zilnică. Poartă fustă, ca întotdeauna, şi o cămaşă de culoare bleu cu nasturi. Albastrul a fost întotdeauna culoarea ei preferată.
Pe balconul închis cu geamuri de sticlă are un dulap cu dulceţuri şi gemuri şi o masă veche din lemn aşezată lângă un dulăpior pentru fructe. Mereu a fost o fire chibzuită şi i-a plăcut să aibă de toate în casă. Căci nu se ştie niciodată când ai putea primi în vizită pe cineva.
Steluţa se odihneşte pe un scaun, obosită de plimbarea nepoatelor. Fumează şi soarbe din cafea privind copacii din spatele blocului. E primăvară, iar balconul este orientat exact cum trebuie: spre grădină. Copacii înmuguriţi o bucură în fiecare an pentru că-i amintesc de cei din copilărie, de la Câmpulung.
Fetele însă nu dorm, ci stau sub pled şi chicotesc. Cu grijă însă, pentru a nu fi auzite de bunica lor. Cea mare, Ioana, poate urmări pendula mare de pe servantă din poziţia în care stă, iar după două ore de obicei se trezesc, ca prin minune, perfect odihnite. Sorina mai adoarme uneori însă Ioana e destul de mare pentru somnul de amiază. Ştiu amândouă prea bine că trebuie să doarmă dacă vor să iasă din nou afară.
Se fac aproape două ore de când s-au aşezat în pat, aşa că urmează trezirea. Momentul pe care-l aşteaptă cele două este cel în care bunica lor va închide uşa de la balcon şi va trage la loc perdeaua. Totul, bineînţeles, pentru ca somnul să pară cât mai plauzibil.
- Aaah! Ce mult am dormit! cască Ioana cu poftă, întinzându-se bine. Sorina încă stă cuibărită sub pled.
- Ei, ai dormit! Nici măcar două ore n-ai trecut, oftează Steluţa, cu toate că erau cam două ore şi jumătate de când se culcaseră. Dar i-ar mai fi plăcut câteva clipe de relaxare pe balcon, iar timpul trece atât de repede... Acum trebuie să le pregătească fetelor gustarea de după-amiază şi să iasă afară. Aşa că se îndreaptă agale spre bucătărie. Nu are baston, dar durerea de mijloc nu prea îi dă pace. Fetele se duc conştiincioase la baie şi se spală pe mâini, iar ea încălzeşte gustarea: budincă cu macaroane şi zahăr, preferata lor. A pregătit-o de dimineaţă, iar acum e tocmai bună de mâncat. Ioana şi Sorina se aşează la masă, însă Sorina, ca de obicei, nu prea e încântată de mâncare. Mai mofturoasă din fire, gustă câţiva dumicaţi şi se plânge:
- Bibi, eu nu mai pot!
Steluţa o priveşte cu reproş şi-i comandă:
- Să nu aud! Mănâncă tot din farfurie!
Sorina se conformează smiorcăindu-se şi înghte cu silă toţi dumicaţii. Ea nu poate fi ca Ioana. Ioana mănâncă întotdeauna ce primeşte, fără să se plângă şi fără vreo încurajare suplimentară.
- Uite ce cuminte e Ioana! Bravo, mamă, să trăieşti! o laudă Steluţa mulţumită pe nepoata mare. Acum putem ieşi afară!
Ioana, ca de obicei, o ajută la stânsul şi spălatul vaselor. Întotdeauna a fost harnică şi săritoare, cu toate că e extrem de timidă şi însingurată. Se îndreaptă apoi toate trei spre holul de la intrare. O încăpere mică cu un cuier, un dulap pentru haine, un mic divan şi uşa de la cămară. Îşi îmbracă hainele din cuier, Sorina cu puţin ajutor din partea surorii şi ies pe coridor. Cele mici se îndreaptă spre lift şi o aşteaptă pe bunica lor să vină. Nu ajung încă la butonul de la ascensor pentru a-l chema, aşa că o privesc nerăbdătoare pe bunica lor. Aceasta închide uşa şi vine agale spre lift. Dar, tocmai când se apropia, iese pe uşă doamna Condrea. Aceasta are apartamentul chiar lângă uşa liftului şi, ca un făcut, de fiecare dată când o vede deschide uşa. De data asta scuza este gunoiul ce trebuie dus la ghenă pe care-l ţine ilustrativ în mână. Doamna Condrea este o persoană amabilă din fire, dar care datorită clătinatului ciudat al capului, pare să manifeste anumite deficienţe. Se crede că de vină ar fi soţul său.
- Bună ziua, doamna Munteanu! Ce faceţi? deschide ea discuţia, aşteptând parcă cu nerăbdare clipa întâlnirii cu un vecin mai prietenos şi dornic de vorbă. Este îmbrăcată, ca întotdeauna cu un halat de casă verzui şi decolorat, iar părul grizonat îi este complet dezordonat.
- Bună ziua, doamnă Condrea! Cu fetele, afară, ce să fac? răspunde ea amabilă. E sătulă de vecina ei fără ocupaţie, dar mereu a fost amabilă cu toată lumea.
Liftul sosşte la etajul 3, iar ea deschide uşa pregătită să intre, însă apucă să audă ultimul comentariu al doamnei Condrea:
- Aşa e, doamnă, ce să faci? Muncă şi iar muncă.
*
Cu 25 de ani în urmă
E ianuarie, afară e frig şi ninge. Marin, soţul Steluţei, a decedat în urmă cu 2 zile, iar ea pregăteşte în bucătărie coliva pentru înmormântare. Fiul ei e alături de ea, pe scaun, tot în bucătărie. El priveşte apatic, în gol, iar ea mestescă într-o oală. Amândoi poartă haine negre: Victor o pereche de pantaloni negri cu o cămaşă albă, iar ea o rochie neagră. Are ochii roşii de la plâns şi noaptea de veghe nedormită. N-are însă cine s-o ajute la colivă şi, de altfel, nimeni nu ştie să o facă ca ea. Tatăl şi bunicul ei fiind amândoi preoţi, a învăţat din familie meşteşugul prepărării acesteia. Secretul e să laşi arpacaşul mai mult timp la fiert şi să pui suficient zahăr. Cu toate că se simţea extrem de singură şi pierdută, ştie că şi fiul ei suferă. Încearcă să-i distragă cumva atenţia, de parcă ar putea:
- Ia zi, mamă, ce face Elena? Cum se simte? Elena este nora ei, însărcinată în nouă luni cu o fetiţă, din câte ştiu de la medic.
Victor nu prea are chef de conversaţii formale, mai ales că ştie că mama sa nu a avut-o niciodată la inimă pe Elena. Aceasta, din punctul ei de vedere, a venit fără zestre şi nici nu provine dintr-o familie prea strălucită, ca a lor. Familia lor a deţinut înainte de regimul lui Dej câţiva munţi în zona Ardealului, aşa că o „cocioabă” de cărămidă pe Ştirbey Vodă nu are termen de comparaţie. Victor o priveşte trist pe mama sa, neputându-se gândi decât la tatăl său. Marin a fost un inventator strălucit, cu multe brevete, care însă şi-a petrecut întreaga viaţă ca angajat al CFR-ului. L-a iubit mult pe tatăl său pentru că l-a privit mereu cu respect şi admiraţie şi întotdeauna şi-a dorit să-i calce pe urme. Iar acum, pentru că nu-i mai era alături, mama sa nu părea decât o femeie stingheră:
- Ce să facă? Cu Ioana acasă, răspunde el sec şi continuând să privească în gol.
Steluţa îşi cunoaşte prea bine băiatul, ea l-a crescut, ea şi-a sacrificat şapte ani din viaţă pentru a-i fi alături de la naştere şi până la intrarea în clasa întâi şi suferă. Căci ştie că mereu l-a preferat pe tatăl său. Se apleacă să caute un castron în dulapul din bucătărie şi încearcă în continuare să lege o discuţie:
- Cât mai are până naşte?
Victor răbufneşte, cu toate că şi el era interesat de sănătatea soţiei:
- Mai lasă-mă, mamă, în pace! Crezi că de-asta îmi arde acum? Am alte lucruri mai importante de făcut. Şi se rdică furios de pe scaun intenţionând să iasă din cameră. Mama sa îl opreşte cu lacrimi în ochi.
- Stai, mamă, nu mă lua aşa! Vezi că nu mă simt bine nici eu, iar lacrimile îi curg pe obraji. Se sprijină cu o mână pe masa din bucătărie, iar cu cealaltă îşi acoperă faţa înlăcrimată, ca şi când ar vrea să şi-o ascundă.
Victor realizează că s-a purtat prea brutal şi vrea să o îmbrăţişeze. Ea însă scoate din buzunarul rochiei un săculeţ şi i-l pune în palmă.
- Uite, mamă, să aveţi pentru aia mică... să-i faceţi cercei când se naşte. Ştiu că sunteţi şi voi tineri şi amărâţi...
Victor deschide săculeţul şi găseşte câteva peniţe de stilou din aur. În acea perioadă nu mulţi aveau posibilitatea să cumpere aur, însă Steluţa, chivernisită din fire, se gândise la toate. Tot ea le cumpărase lui Victor şi Elenei un apartament cu trei camere, într-un bloc din apropiere, din banii agonisiţi de ea.
*
Cu 45 de ani în urmă
Este vară. Victor este plecat în armată de câteva luni. Steluţa şi soţul ei, Marin, locuiesc într-un apartament de lângă Sala Palatului, într-un bloc dintre primele construite în Bucureşti. Marin l-a primit moştenire de la o rudă. Nu este tocmai căminul de vis, căci pereţii s-au cam scorojit, ca şi parchetul. Însă nu au de ales. Steluţa este încă profesoară la liceu şi strânge în fiecare lună bani pentru un apartament cu două camere în Drumul Taberei, într-un bloc nou. Este seară, iar Steluţa este singură acasă, Marin e încă plecat cine ştie pe unde, iar ea pregăteşte în bucătărie un pachet. Bucătăria este destul de mare pentru un apartament, iar Steluţa găteşte aproape zilnic în ea. Tocmai a terminat de copt la cuptor o prăjitură cu mere. O scoate şi o pune la răcit pe balcon. Mobilierul de bucătărie este bej şi destul de vechi, dar extrem de încăpător. O masă mare dreptunghiulară se află în mijlocul camerei şi are în jur patru scaune. Steluţa poartă pantofi maro cu toc şi se aude cu ecou fiecare pas al său în cameră. Poartă un şorţ cu floricele pe piept, iar pe cap un batic cu model popular. Căuta nişte farfurii în dulap când Marin intră pe uşă. Camerele apartamentului sunt decomandate, aşa că nu-l poate vedea, dar recunoaşte sunetul cheilor ce deschid uşa. Străbate agale holul şi o salută:
- Sărut mână, mamă!
Este un tip înalt şi slab, dar pedant, cu ochelari de vedere cu ramă neagăr şi păr grizonat. Nu iese niciodată fără pălărie pe cap. Cu toate că este extrem de inteligent, este şi foarte rece şi absent. Mai ales când vine vorba de îndatoriri casnice. Rugat de dmineaţă de Steluţa să cumpere 1 kg de morcovi şi unul de cartofi, a adus în schimb unul de ceapă şi unul de roşii. Steluţa însă s-a obişnuit cu el. Îi observă imediat sacoşele din mână, dar ştie că şi-ar pierde timpul reproşându-i. Dă din cap şi oftează încet pentru sine.
- Bună seara, tată! Mulţumesc pentru cumpărături, spune ea şi ridică sacoşele de pe jos.
Marin se dezbracă de haină, se spală pe mâini la baie, iar Steluţa îi pune în farfurii ciorba şi mâncarea de pui cu mămăligă, cu care îl aştepta de ceva vreme.
- Mâine îi trimit băiatului pachet! Îl pui tu de dimineaţă pe tren? întreabă ea întinzându-se de spate. Toată ziua a stat în picioare la şcoală şi nici acasă nu are parte de prea multă odihnă. Cu toate că primeau mâncare în armată, ultima oară când îşi văzuse fiul îi păruse cam subnutrit, aşa că avea grijă de două ori pe lună să-i trimită un pachet cu nişte perechi de şosete şi câte o prăjitură de mere. Căci ştia că aceasta îi plăcea cel mai mult.
- Mhm! Cum să nu! îngână Marin mestecând de zor.
Ea îşi trage un scaun de sub masă şi se aşează, însă nu mănâncă. Îl priveşte însă cu ochi goi pe soţul său. Acesta însă nu o observă.
*
Cu 60 ani în urmă
Este luna septembrie, ora 11. O casă veche de lemn, cu coridoare lungi şi încăperi mari. Este casa părinţilor Steluţei, din Câmpulung Muscel. Aici a crescut ea alături de cei doi fraţi ai săi. Acum a fost chemată din Bucureşti de mama sa pentru a-i prezenta un tânăr. Îngrijorată că la vârsta de 30 de ani fiica sa nu are soţ, Lucia a decis să facă primul pas. Iar acest băiat era deştept, muncitor, tocmai bun de însurătoare. Munteanu Marin era numele său.
Într-o încăpere spaţioasă şi extrem de luminoasă se află mama Steluţei, Lucia, aşezată pe un fotoliu îmbrăcat în catifea arămie. Pe podeaua de lemn se întinde un covor cu model rustic, iar pe pereţi câteva tablouri. Un singur dulap, cu argintărie, se află faţă în faţă cu canapeaua şi fotoliile. Lucia este o femeie de aproape 40 de ani, cu părul încă nealbit. Căsătorită de la 15 ani, a născut primul copil la 17 ani. Cu toate că poartă un deux pieces bleumarin aparent banal, are în ochi o sclipire specială, de om puternic şi sigur pe el. Cei doi copii mai mari îşi găsiseră rostul în viaţă, însă cea mică, Steluţa nu vroia decât să fie profesoară, fără vreun gând de a-şi întemeia o familie.
Marin, aşezat în cel de-al doilea fotoliu, privea covorul fără a spune nimic. Între el şi Lucia se afla o canapea, asortată cu fotoliile. În faţa canapelei se află trei porţii de şerbet de trandafiri, pahare şi o carafă cu apă. Steluţa tocmai intră în cameră şi salută:
- Bună ziua!
Marin se ridică rapid si îi sărută mână:
- Sărut mână, zice cu un vizibil accent ardelenesc.
Lucia îl prezintă:
- Steluţa, el este Marin. Marin, ea este fiica mea, Steluţa.
- Încântat de cunoştinţă, completează politicos Marin.
Steluţa îl priveşte, se uită apoi şi la mama sa şi, îl loc să se aşeze pe canapea, cum se aşteptau amândoi, iese nervoasă din cameră. Nu-şi dorea să se căsătorească, cu atât mai puţin cu acest bărbat care nici frumos nu era, nici de familie bună şi, cel mai important, nici nu-i plăcea. Mama sa a urmat-o la ieşirea din cameră şi a prins-o de umăr. Amândouă se aflau pe coridorul principal şi era o tăcere deplină. Privind-o în ochi, Lucia îi spune cu o voce guturală:
- Mamă, trebuie să te măriţi!
- De ce? replică Steluţa. Nu vreau. Nu-l cunosc pe acest om. Şi nu-mi place! Mie nu-mi trebuie niciun bărbat, continuă ea nervoasă.
- Mamă, dacă nu te măriţi, eu mor, spune Lucia şi se prăbuşeşte pe un divan aflat pe coridor. Steluţa o priveşte tristă.
*
Cu 75 de ani în urmă
Tocmai s-a terminat anul şcolar la internatul Elena Doamna din Cotroceni. Este luna iunie. Cu toate că aducea mai mult cu o închisoare, aici erau trimise toate fetele de familie bună pentru a fi educate şi a primi învăţămnte din cele mai alese. Fiind ultima zi de activitate, fetele îşi pregăteau bagajele pentru a pleca la casele lor. Având drept cadre didactice nişte maici, elevele erau obligate să se spele zilnic cu apă rece pentru a se căli şi să poarte, indiferent de vreme, doar fustă şi bluză. Dormeau câte zece într-o cameră. Paturile erau ca de spital, fiind însoţite de nişte mici noptiere cu obiectele personale. Ordinea, disciplina şi, mai ales, buna cuviinţă erau litere de lege în acest loc patronat de maici, care funcţiona datorită mărinimiei doamnelor din înalta societate.
Steluţa tocmai efectuase înviorare de dimineaţă şi se pregătea de plecare acasă. Bagajul o aştepta lângă pat într-o valiză maro, dreptuntghiulară. Poartă o rochie albă cu floricele albastre şi-l aşteaptă liniştită pe marginea patului pe tatăl său. Acesta întârzie, iar Steluţa a rămas singură în cameră. La un moment dat apare un băiat tânar, ajutor al tatălui său după ţinuta neagră. Acesta intră şi o salută:
- Bună ziua, domnişoară Steluţa! Eu... vin... din partea... se bâlbâie el uimit de frumuseţea ei statuară. Steluţa este o tânără înaltă, cu părul blond şi ondulat, prins cu o agrafă preţioasă într-o parte şi ochii de un negru pătrunzător.
- Da, da, banuiam, îl întrerupe ea rece. Presimţea că tatăl ei o să fie ocupat. Cum ziceai că te cheamă? întreabă ea scrutându-l din cap până în picioare. Este un tânăr înalt, arătos, brunet, cu ochi căprui inocenţi şi un zâmbet cuceritor.
- Gheorghe, sărut mână, răspunde el şi-i sărută mâna. O conduce până la maşină, îi urcă bagajul în portbagaj şi îi deschide portiera.
Pe drum, în maşina tatălui ei, nu au scos niciun cuvânt. Cu toate că părea că priveşte pe geam, Steluţa a observat că era un tânăr plăcut vederii şi simţea că şi el o place. Îl mai văzuse o dată sau de două ori alături de tatăl ei la slujba de duminică. Era încălţat însă, în mod bizar, cu o pereche de şosete roşii, care în maşină erau extrem de vizibile.
Ajunşi la Câmpulung, tânărul a parcat maşina în faţa casei, deschizând apoi politicos portiera. Nu prea ştie cum să o abordeze:
- Domnişoară Steluţa, ştiţi, eu îl admir foarte mult pe tatăl dumneavoastră şi... pe dumneavostră bineînţeles. Mi-ar face o deosebită plăcere...
Steluţa îl întrerupe însă tăioasă:
- Ştii ce? Nu-mi place de tine, aşa că nu mă interesează ce ai de zis. Şi apucă geamantanul din mâna lui, întorcându-i spatele şi pornind vijelios spre casa părintească.
Gheorghe a rămas în urmă privind-o cu pălăria în mână, dezamăgit. Steluţa nu priveşte însă în urmă, cu toate că ar vrea.
- Am toată viaţa înainte, zice ea deschizând uşa.
Unde se termină vina şi începe pedeapsa
de Irina Olteanu
Pentru concursul "Superscrieri" cu tema 'Violenţa domestică'
29 septembrie 2013
Mihaela este blondă, cu părul scurt, mică de statură şi firavă, cu toate că e gravidă în luna a şaptea. Se citeşte pe chipul său că e o sursă inepuizabilă de optimism. E de-ajuns să o priveşti în ochii de un albastru senin şi te molipseşte cu bună dispoziţie aproape instantaneu. Are tot timpul o vorbă caldă şi bună la îndemână, fiind un sprijin de nădejde pentru oricine, fie că e o persoană cunoscută sau nu. Dar povestea ei începe cu ceva ani în urmă, după ce a născut-o pe Iris. Mai exact, cu patru ani în urmă. Cipri, soţul ei, a lovit-o pe mama ei cu picioarele şi cu pumnii, iar pe ea, în urma unui pumn, a adus-o în stare de inconştienţă.
Ea spune însă că vina este de parte a ei, pentru ca a permis ca mama sa să intervină prea mult în familie. Şi, de altfel, nu a lovit-o rău decât o dată. Apoi i-a părut rău şi a înţeles că a greşit. În plus, susţine ea, asta s-a întâmplat acum patru ani, iar Cipri este un alt om acum.S-a schimbat pentru ea şi pentru copii. Se înţelege bine şi cu soacra şi se implică extrem de mult în treburile casei. Oricum, el aduce banii în casă, aşa că ce poţi să ceri mai mult de la el?!
Îl vezi adeseori pe Cipri seara, după ce iese de la serviciu, în parc cu ea şi cu copiii. Nici el nu este prea înalt şi, în ultimii ani, se poate observa că a luat în greutate, căci acum beneficiază de un abdomen...ceva mai generos. Este brunet, cu ochi căprui şi vorbeşte politicos. La o primă vedere, pare chiar educat şi nimeni nu ar crede că poate bea şi cinci litri de bere într-o seară sau că poate rosti nişte grozăvii greu de reprodus. Sau că poate fi cauza unor nopţi nedormite, plânse sau a unor temeri greu de înţeles pentru cine nu a trecut prin ele. Căci i-a spus clar Mihaelei că dacă-i trece prin minte să-l părăsească, îi va lua copiii iar pe ea o va ucide. Şi în acel moment nu băuse absolut nimic.
În urmă cu doi ani Mihaela a rămas din nou însărcinată. Cu un băieţel, Denis. Ea iubeşte foarte mult copiii şi-şi doreşte cât mai mulţi. Căci unde creşte unul, creşte şi-al doilea...Dar cine o cunoaşte îşi aminteşte că Cipri a trecut, înainte de a primi vestea că vor deveni din nou părinţi, printr-o perioadă de gelozie cruntă: era ferm convins că soţia îi pune coarne cu cumnatul. Apoi, iar i-a trecut. Evident, cumnatul a fost exclus din peisaj o bună perioadă de timp, iar Mihaela a ajuns iar să trăiască cu acel sentiment de groază apăsătoare.
Acum, e gravidă cu al treilea copil, tot băiat. Mai are puţin până naşte şi, cu toate că e la a treia cezariană iar medicul i-a recomandat să stăvilească cumva perpetuarea neamului, din motive medicale bineînţeles, ea încă îl ia în considerare şi pe-al patrulea. De ce nu?
Astă iarnă, chiar înainte de a anunţa că încearcă din nou să devină părinţi, Cipri iar a trecut printr-o perioadă cam proastă. Nu lungă, doar vreo lună de suspiciuni şi gelozie cruntă. Tot cumnatul a fost de vină. De fapt, şi Mihaela pentru că l-a încurajat, zice el. Acum însă totul e perfect. Au fost împreună să cumpere mobilier nou pentru cel mic iar ea îţi răspunde zâmbind cu gura până la urechi că e mulţumită şi fericită cu viaţa şi cu familia ei. Până acum un an mai puteai zări o umbră de revoltă, de nemulţumire, de dezgust în ochii ei. Îl ura pentru răul pe care i-l făcea, pentru momentele în care Iris se închidea în dulap, pentru băutura pe care şi-o dorea cu lăcomie fără să-i pese. Acea umbră a dispărut acum în totalitate. Căci, zice ea, a înţeles într-un final în ce fel funcţionează armonia din casă: iese cu Cipri seara la o bere la terasa din cartier, îl aşteaptă acasă zâmbitoare cu câteva doze la frigider şi nu refuză nici ea un pahar-două. Ştie că aşa se simte el înţeles şi acceptat. Şi ea, de fapt, nu-şi doreşte decât linişte.
Cipri a băut dintotdeauna, bea şi când l-a cunoscut, orice fel de băutură la orice oră din zi. Dar Mihaela şi-a dat seama că nu-i face bine să-i atragă atenţia când întrece măsura. Nici măcar cu privirea. Căci, zice ea, bărbaţii urăsc cel mai mult acea privire de dezaprobare. Şi mai bine îl întreabă: „Mai vrei una, tati?” Apoi dă fuga la magazin să-i cumpere una, două sau câte pofteşte. Căci până la urmă bea pe banii lui.
O întrebi dacă-l iubeşte şi-ţi răspunde cu o întrebare: dar ce-i iubirea? Iubirea se duce. Important e să ai lângă tine un bărbat capabil să te ajute în casă şi să aducă bani. O întrebi: dacă ai avea un milion de euro l-ai părăsi? Răspunde clar: nu, căci el e tatăl copiilor mei şi asta e familia mea. Dacă îi zici: de ce n-ai plecat mai demult? Spune: şi unde să mă duc? La mama care abia se descurcă de azi pe mâine? Ştiu că nu aş putea să le ofer niciodată copiilor aceeaşi viaţa ca acum. De altfel, am două maşini cu leasing-ul plătit, îmi cumpăr tot ce vreau, ce-aş putea să-mi mai doresc?
Cu toate că pentru mulţi astfel de chestiuni sunt mult prea personale pentru a fi împărtăşite, Mihaela nu s-a ascuns când a trecut acum câţiva ani prin acea perioadă dureroasă. Care nu credea că se va termina. Povestea, cui era dispus să o asculte, de necazul care a lovit-o şi aşa a ajuns să se împrietenească cu Ioana şi cu Nicoleta. Ioana are la rândul ei un soţ ca al său, iar Nicoleta şi-a trăit copilăria alături de un tată alcoolic. Când nu e multă lume în parc sau uneori chiar când e, se retrag pe o bancă şi povestesc, pe un ton şoptit. Nicoleta despre tatăl ei care le face viaţa amară mamei şi surorii ei cu care încă locuieşte, iar Ioana despre ieşirile soţului ei. Toate sunt casnice aşa că se bazează doar pe bărbaţii cu care viaţa i-a unit. Se înţeleg reciproc şi, de multe ori, se regăsesc una în povestirile celeilalte. Însă nici Ioana şi nici Nicoleta nu pot înţelege cum a ajuns Mihaela în această stare de acceptare, de resemnare voită. Au încercat de câteva ori să-i explice cum este bărbatul alături de care trăieşte, că lupul îşi schimbă părul, dar năravul... ba, dar ea nici nu a vrut să audă. Ba mai mult, i-a sărit în apărare de fiecare dată şi s-a supărat că i-au judecat viaţa. Nimeni, zice ea, nu are dreptul să facă asta. A înţeles că oricum nu are de ales şi e convinsă că are şi ea o parte din vină pentru reacţiile lui Cipri. Din gura ei mare mai scapă şi vorbe nechibzuite...
Atât Mihaela cât şi Cipri au studii superioare. Ea a absolvit Facultatea de Finanţe-Bănci, iar el pe cea de Informatică. A lucrat pentru o perioadă de câţiva ani la o bancă apoi, după naşterea primului copil, a rămas acasă cu cei mici, Cipri devenind principalul susţinător al familiei. Are un salariu mult peste medie iar ea e mulţumită căci banii ajung lunar la ea. Ea se ocupă de casă, cumpără de mâncare, duce copiii la creşă şi la grădiniţă şi, când mai are timp, se ocupă şi de firma familiei, de instalaţii sanitare. Nu a avut o copilărie fericită, căci tatăl ei este şi el alcoolic şi o abuzase fizic pe mama ei de multe ori, de faţă cu ea şi cu surorile ei şi nici financiar nu o duseseră prea bine. Aşa că ceea ce are acum i se pare mult mai mult decât a avut vreodată.
Cu toate că avea toate motivele, nu a mers în niciodată la Institutul de Medicină Legală şi nici la Poliţie. Nu avea sens. De ce să-şi complice viaţa inutil? Oricum n-ar fi ajutat- o cu nimic nişte hârtii şi apoi unde s-ar fi putut duce? La mama acasă ştie că nu se va întoarce niciodată şi, de fapt, nici nu vrea, căci nu îşi poate creşte copiii acolo. Nu ar avea cu ce. Mama ei i-a spus odată, după ce a fost la rândul ei lovită ce Cipri, că ăsta de bărbatul pe care şi l-a ales şi cu el trebuie să le ducă pe toate: şi bune şi rele. Nimeni nu e în măsură să o despartă de familie şi ea a asigurat-o că nu-i va spune niciodată să-l părăsească. Pentru că ştie că va suferi mereu după el pentru că odată l-a iubit.
În România există nu sute, nici mii, ci milioane de Mihaele, unele cu o situaţie mai bună, altele cu o situaţie mult, mult mai rea. Unele bogate, altele mai puţin, unele cu studii, altele fără, unele care mai un încă curaj şi putere să lupte pentru fărmâma de demnitate rămasă, altele care au abandonat de mult. Pe toate le uneşte faptul că în fiecare seara ele îşi pun capul pe pernă alături de un monstru. Deşi viaţa lor pare pentru ceilalţi o anormalitate, o suferinţă perpetuată voit, secretul lor este aflat de prea puţine ori căci zâmbesc şi încearcă să uite şi să nu arate. Dar când este descoperit, de prea multe ori ajunge doar parte o unei statistici banale, mult subapreciate. Şi această statistică nu va fi din păcate niciodată schimbată pentru că ele sunt convinse că nu pot şi nu merită să le fie mai bine.
De profesie… concursionistă
de Irina Olteanu
29 septembrie 2012
Sunt Veronica, am 40 de ani și sunt… concursionistă. Sună bizar, ireal și de fapt, și incorect din punct de vedere morfologic. O ocupație încă nereglementată de CAEN care nici măcar în DEX nu există, dar care, în realitate îmbracă o amploare în creștere. Având în esență un viciu ca bază de desfășurare, acaparează în general persoane de sex feminin și conduce, de ce să nu recunoaștem, la câștiguri nesperate, nemeritate și în special, nemuncite. Cel puțin nu în accepțiunea clasică a zilei de lucru desfășurată de către destoinicul munictor din uzină sau de neobositul agricultor. Și, în mod ciudat, se bazează pe noroc. Noroc care presupune, prin esența sa, un concurs de împrejurări favorabile. Mirela, Mihaela, Doina, Ana și alte nume cu conotații neaoșe au reușit să transforme aceste “împrejurări favorabile” într-o ocupație profitabilă.
Viciul, în accepțiunea DEX-ului este definit, evident cu referire la acest caz, drept: Obișnuință anormală nedirijată de voință și de rațiune; patimă. În ultimii ani, acest viciu al participării la concursuri a devenit o îndeletnicire extrem de facilă și chiar o reală sursă de venit pentru femeile mai mult sau mai putin oropsite de soartă. De fapt, primele constituie componenta de baza a acestui grup socio-profesional poate mai puțin obișnuit.
În general cu vârste medii spre ușor trecute de prima tinerețe, casnice cu un aspect fizic nici prea-prea, nici foarte foarte, de regulă cu copii minori în întreținere au descoperit, chiar cu succes, că un simplu joc de noroc le poate servi drept substitut de… profesie. Deși multe lasă impresia lipsei unui nivel de trai strălucit, putând motiva astfel ocupația lor, altele au ajuns să fie efectiv acaparate de acest viciu, putând fi incluse în categoria “grea”: concursioniste profesioniste. Nescapând prilejul nici măcar al unei pungi de plastic goale, își fac remarcată prezența la orice concurs, promoție sau competiție posibilă. Acaparând prietenii sau cunoscuții prin interminabile cereri de susținere, votare și cu strategii bine puse la punct, sunt hotărâte să câștige tot.
Beneficiind de o reală reputație în branșa concursionistelor, primesc de fiecare dată laude, încurajări și chiar felicitări de le oponentele care le poartă sâmbetele. Căci, evident, ele nu dispun nici de timpul și nici de logistica acestora pentru a le putea surclasa în cazul concursurilor cu votare sau jurizare. Unele stăpânesc cu brio și condeiul, așa că domină triumfătoare tot ce mișcă… în materie de concursuri.
Din exterior privind, poate părea bizar și chiar intrigant modul în care are timp o mamă casnică cu 1, 2 sau mai mulți copii în dotare să facă față tuturor competițiilor existente pe piață. De fapt, acestea dispun doar de o infrastructură socială bogată și de un bun management al timpului. între două alăptări și un schimbat de scutec, mai butonează puțin calculatorul, mai dau un share, un add friend, și au rezolvat problema. Când doarme/dorm ăla/ăia micu’/mici expediază câteva cereri de prietenie, însoțite bineînțeles de promisiuni de sprijin reciproc, și și-au rezolvat norma zilnică. Cu un timp de lucru mediu de 4 ore pe zi reușesc să valorifice la maxim legăturile formate pe Facebook, Twitter sau Messenger și să atragă invidia neinițiaților, care nu-și doresc decât să câștige și ei ceva. O dată-n viață.
Poate părea că norocul stă la baza mecanismului oricărui concurs. Adevărul este că nu mai ține de noroc, căci o logică matematică simplă demonstrează cu ușurință că, de fapt, cu cât participi la mai multe concursuri, cu atât ai mai multe șanse de câștig. Evident. Iar faptul că stai trează până la 12:00 noaptea ca să fii prima care trimite SMS la un concurs ce premiază doar primii participanti nu face decât să sublinieze faptul că perseverența duce la… succes. Sau câștig, în acest caz. Există însă și tehnici pentru concursurile promoționale. Primul pas și cel mai important este citirea regulamentului. Căci orice concurs serios are la bază un regulament. Iar perspicacitatea constă tocmai în identificarea lui exactă, căci de multe ori ce e scris cu litere microscopice scapă privirilor neinițiaților. Apoi urmează gândirea strategiei care trebuie să țină cont de mai mulți factori: număr de participanți, durata concursului și a perioadei de înscriere și, bineînțeles, existența unor oponeți redutabili. Este evident că în cazul unui concurs cu înghețată, de exemplu, consumatorii lipsiți de experientă se vor înregistra în competiție, normal, atunci când consumă produsul. O concursionistă de profesie însă nu va comite o astfel de imprudență. Înarmată cu cel puțin o jumătate de tonă de ambalaje, pentru a fi sigură că va sabota cu succes tragerea la sorți efectuată aleatoriu de un biet computer, va studia exact intervalul orar când dispune de cele mai mari șanse de reușita. în acest caz dimineața. Apoi va bombarda fără milă un server în acel interval, cunoscând bineînțeles și perioada aferentă de extragere a câștigătorilor. Ingeniozitatea sa din acest caz poate părea deplasată, ușor maniac-obsesivă. Însă ea va fi cea care va pleca acasă cu un premiu de 100, 1.000 sau 10.000 euro.
În cazul unor concursuri de mică anvergură se pot deda chiar unor practici mai puțin… morale în vederea câștigului. Astfel, bărbatul, sora, vecina de la 2 și copilul nenăscut se vor trezi participanți. Doar pentru a spori șansele de câștig. Iar când organizatorul respecitv nu dispune de o experiență prea vastă în domeniu, câteva conturi false de e-mail sau Fecebook se pot dovedi soluția salvatoare. Pardon, câștigătoare. Cu toate că noțiunea de calcul probabilistic nu apare în vocabularul lor, este utilizată de ele mai abitir decât de vreun profesor universitar, iar ghinionul ajunge să devină doar un termen… relativ. Și de fapt mai mult ipotetic.
Există apoi așa-numitele giveaway-uri, în esență concursuri cu premii cosmetice, care au împânzit în ultima perioadă Facebook-ul. Organizate uneori chiar de ele, din cauza unui surplus de produse câștigate, nu fac decât să le aducă și mai multe beneficii. Fani pe Facebook, followers-i pe GFC, pe scurt o mică/mare după caz grupare de admiratoare și susținătoare la eventuale competiții care jinduiesc avid să le calce pe urme. În plus, ca orice deținători de blog, se pot folosi de așa-zisa publicitate oferită diverselor companii/sponsori pentru și mai multe beneficii. Astfel, pot primi produse pentru testare și chiar în scop de mulțumire din partea sponsorilor îndatoritori.
Mai mereu legate de Facebook, obligatoriu cu peste 2.000 prieteni în dotare, cu memento-uri, reminder-e pentru concursuri care se termină și nu se vor deranja să le anunțe dacă au câștigat, sunt în activitate permanentă și vor tot și toate. Extrem de dernajate de eventuale participante fără vreo motivație evidentă, prin comparație cu a lor desigur, nu se vor da în lături de la jigniri, injurii și chiar sabotaje. Adică de ce să le ia o puștoaică/puștan fără ocupație pâinea de la gură. Doar ele au copil/casă/purcel/cățel de întreținut?… Nu este exclusă nici mituirea/îmbunarea/atragerea compasiunii organizatorilor sau sponsorilor. Niciodată nu strică câte o atenție/laudă/milogeală.
Necunoscătorii se pot întreba: totuși, cum fac profit? Căci o cremă pe lună nu ține de foame… În cazul multora dintre ele, nu mai e de mult vorba despre o cremă pe lună. Și chiar și acea cremă pe lună poate fi transformată într-o sursă de venit. Fie prin vânzarea pe site-uri de profil, tip licitație, fie prin prezentarea rudelor, cunoștințelor interesate în achiziția unui produs “la jumătate de preț”. Nimeni nu se va supăra când va plăti jumătate din prețul unui produs. Iar ea, de fapt, nu pierde nimic.
Sunt situații însă când concursionistele trebuie să-și demonstreze și calitățile persuasive. În cazul în care diverși sponsori neserioși vor tergiversa acordarea unui premiu, acestea nu vor avea liniște până ce nu vor intra în posesia bunului câștigat. Doar e de drept al lor, câștigat pe merit.
Motivația pentru care au ajuns însă să practice această îndeletnicire poate fi de neînțeles și uneori paradoxală. O concursionistă întrebată de ce îi place să participe la concursuri va răspunde fie: de nevoie, pentru a asigura o sursă de venit, din obișnuință, motiv în general întâlnit sau, mai rar, din pasiune. Pentru că unora chiar le place să câștige. Sentimentul ciudat că numele tău este extras/desemnat câștigător peste cel al altora îți conferă un oarecare statut de măreție. Temporară, sporadică sși mai degrabă aparentă. Dar odată prins gustul victoriei… Nu poate fi egalat de nimic și de nimeni. Și așa se naște viciul.
Spirit antreprenorial, minte ageră, perseverență și perspicacitate sunt doar câteva din atributele unei concursioniste de profesie. Urâte de oponente, detestate de companii au reușit să fructifice la maxim un viciu, de fapt uman, și să-l transforme în meserie. Part-time opportunity manager este profesia care are cea mai apropiată corespondență cu activitatea lor zilnică. Chiar dacă nu plătesc CAS, nici nu semneaza vreun ștat de plată, ele reprezintă o categorie aparte, în continuă expansiune. Pornind de la ideea: dacă-i gratis, de ce să nu iau și eu, identifică cu ochi de șoim tot ce mișcă pe piața concursurilor, acaparând parazitar tot mai mult listele de câștigători. În curând, singurul loc unde un om obișnuit, fără veleități concursionistice, va putea câștiga ceva, va rămâne jocul de loto. În cazul în care nu vor inventa ele vreo strategie nouă de joc.
 |
http://www.mediadot.ro/monitoare-led/monitor-led-samsung-syncmaster-s22a100n
|
Ajung acasă după o zi istovitoare. Şi nu neapărat datorită obligaţiilor mai mult sau mai puţin casnice, cât timpului petrecut în aşteptarea auobuzului. Autobuz cunoscut sub numele 122, deşi mai bine i-ar fi zis RATA. Aşteptarea în staţie se poate întinde undeva între 2-3 minute pentru cei mai norocoşi şi până la 30, chiar 40 de minute pentru cei ghinionişti. Printre care, din păcate, mă număr destul de des. Iar un copil de 5 ani cu mâncărici în tot corpul, şi nu doar în partea dorsală, nu îţi înlesneşte deloc suferinţa. Ba din contra, sistemul tău nervos este supus unor cazne greu imaginabile.
Răsuflu uşurată că în sfârşit am ajuns în confortul propriului domiciliu. Unde, ca de obicei, îmi preiau îndatoririle de natură casnică. Mă bucur relativ de câteva clipe în care îmi pot desfăşura activităţile fără întreruperi sau distrageri. Cel mic are o ocupaţie în faţa PC-ului: un joc oarecum educativ achiziţionat de la grădiniţă. Iar ce poate fi mai potrivit de savurat alături de joc, decât un pahar de suc de portocale proapăt preparat? Aşa că îl las pe cel mic în bucătărie cu sucul, iar eu îmi văd de treburi şi, după aproximativ 10 minute, revin în camera copilului. Găsesc un copil spăşit cu o expresie ciudată pe faţă. De fapt, nu ciudată, căci ştiam că se întmplase ceva. Ceva în mod cert rău, care nu trebuia să se întâmple. Încerc să identific prejudiciul, dar poznaşul nu-mi oferă niciun indiciu. Tăcut şi resemnat stă în faţa unui monitor care clipeşte ciudat preţ de câteva secunde şi apoi se închide. Sar ca din puşcă, şi-l scot din priză, bănuind ce se întâmplase. La o privire mai atentă mi se confirmă bănuielile: monitorul meu Samsung SynMaster achiziţionat de mai puţin de 1 an era plin de stropi portocalii. Evident proveniţi din paharul cu suc de portocale.
Îmi trec fulgerător prin minte vorbe necurate pentru un părinte, dar strâng din buze şi le înghit. Apuc să zic un: „dispari de aici că o iei rău pe coajă” şi încerc să curăţ dezastrul. Care nu e atât de mare pe cât credeam, singura problemă fiind sucul ajuns prin forţa gravitaţiei în partea de jos, la circuite, senzori, butoane etc. Aştept să se usuce şi încerc să ma calmez. Nu de alta, dar dacă nu un infarct, cel puţin o comoţie cerebrală mă paşte. A doua zi are loc verificarea edificatoare. Îl introduc timidă în priză, apăs tasta de pornire şi aştept cu sufletul la gură. Dar aştept degeaba, căci monitorul meu e dead, finished, kaput. Revin cu tristeţe la cel vechi, Benq, mai mic şi mai puţin stilat. Mă mulţumesc însă pe principiul paharului pe jumătate plin: bine măcar că am o varianta de back-up şi pot contempla astfel monitorul preferat!
http://www.mediadot.ro/monitoare-led/monitor-led-samsung-syncmaster-s22a100n
De ce să mergi în Tabăra Gest?
de Irina Olteanu
de Irina Olteanu
 |
http://tabaragest.net/tabara-gest-2012/
|
Ai multe lucruri mult mai importante şi mai bune de făcut? Te întrebi de ce ar trebui să-ţi pierzi timpul cu o tabără, când ultima la care ai fost era pe la vârsta şcolii generale?
Ei bine, iată că Fundaţia Teatrul fără Frontiere, prin Şcoala de Improvizaţie vrea să vă ajute să vă (re)descoperiţi spontaneitatea, flexibilitatea, creativitatea. În cazul în care aţi pierdut-o pe undeva, bineînţeles.
Organizatorii sunt convinşi că va pot oferi senzaţii, emoţii şi experienţe de neuitat. Însă pare mai uşor de zis decât de făcut.
Să-i credem? Ei ne asigură de prezenţa unor profesionişti din toate domeniile auzite şi nemaiauzite de la care chiar ai putea învăţa ceva. Care să-ţi si folosească, bineînţeles.
Iar partea cea mai buna e că variantele de cazare sunt multiple şi pentru toate gusturile, variind de la cort şi până la vile pentru cei mai puţin pasionaţi de traiul în natură.
Detalii şi orice nedumeriri îşi găsesc răspunsul cu un clic aici: Tabăra GEST
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Ei, ce părere ai?